Ioan Sima - Personal Site & Weblog

Mitul Eminescu substituit de mitul Becali

ioansima — Sun, 20 Jul 2008 17:51:46 +0000

Când mă gândesc la poporul meu, Drăgăliţă Doamne, îmi vine aşa o tristeţe şi o durere în suflet, unde-l văd atât de prost, de naiv, de incult, toate aceste sentimente pentru că, cu toate păcatele de neiertat pe care le are, şti-mă dracu de ce îl iubesc nespus. Săracu de el, lipsit sute de ani de valori proprii (nu mă refer la cele din mate), biciuit, alungat, condus de alţii sau de ai lui, dar toţi plini de interesele lor, dă, în a doua jumătate de secol nouăşpe, peste Valoare. Mai mult, acest Geniu al umanităţii afirmă peste tot, nestingherit, neruşinat de sentiment, dragostea pe care o poartă tocmai acestui popor. Era imposibil ca poporul, în contextul dat, să poată rezista tentaţiei de a-l mitiza.
N-am fost deacord niciodată cu miturile, care falsifică realităţile din jurul marilor oameni, aşa că în mod firesc nu pot fi de acord nici cu mitul eminescian. Şi salut iniţiativa celor de la “22″, din 98, de a debarasa poporul român de de acest mit devenit deja periculos. Sunt de acord că Eminescu trebuie citit, că scrierile lui trebuie criticate obiectiv, nu cu sentimente pro sau contra, că trebuie analizat, nu apărat parcă de avocaţi în instanţă. Şi că mult mai important este ceea ce a scris, nu ceea ce a făcut în scurta-i viaţă. Pe de altă parte nu pot fi insa de acord cu tot ce s-a spus acolo. De ce ar fi dragostea lui Dante mai presus decât dragostea lui Eminescu? Chiar aş vrea ca autorul acelui articol să răspundă acestei întrebări. Nu cred că e psiholog, iar din ceea ce afirmă nici că ar avea cunoştinţe de psihologie nu pare. Totuşi, se hazardează pe terenuri alunecoase. Nu cred că este om în măsură să judece iubirea. Tocmai pentru că ea, prin felul ei de a fi, e de nejudecat. Orice dragoste e sentimentul, înălţător, al celor care îl trăiesc, oricât de naiv ar părea acest sentiment celor din exteriorul acelei lumi. Se mai afirmă, tot acolo, că Eminescu e un scriitor mediocru. Fără argumente, afirmaţia e tot un mit. Precizasem mai sus că nu sunt de acord cu miturile, nici cu cele pozitive, nici cu cele negative. A ne răzbuna pe poet pentru că unora le-a fost mai simplu să vorbească despre el, fie şi frumos, decât să depună efortul citirii, nu e deloc o soluţie inteligentă. A cădea în cealaltă extremă e dovadă de egală prostie cu cei care i-au creat şi menţinut mitul.
Ceea ce n-au ştiut aceşti distrugători de mit, printre care, la scara mică, mă număr şi eu, a fost un fapt simplu de (psihosociologie): acest popor are nevoie de mituri, nu poate trăi fără ele, nu are încă suficientă maturitate pentru a deosebi valorosul din noianul de tentaţii înşelătoare. Schimbându-se în anii care au urmat polii axiologici din societatea noastră, dar şi atacat în unul din miturile vitale ale sale, poporul, aşa cum îl defineam în prima frază, şi-a căutat seva în altă parte, înlocuind un mit, care, măcar genera sentimente pure şi înălţătoare, cu un mit, plus henomiturile însoţitoare, în care ciobanul mioritic, războinic, răpune tot, pe o muzica manelească. Cum poate fi cineva atât de naiv încât să divinizeze alt om, să trăiască din sentimentul puterii aceluia, în contrast cu propria-i nulizare, va rămâne pentru mine un fapt greu de înţeles. Cert este că, dacă acum zece ani, uram din suflet mitul eminescu (iubindu-l pe poetul Eminescu), azi, l-aş lua din lada de gunoi a istoriei şi l-aş pune la loc. Nu pentru că ar fi bine, ci pentru că ar fi mai puţin rău decât cu mitul Becali. Să mai spun că-l prefer pe ciobanul mioritic, sfios, profund, puternic tocmai pentru calmul şi seninătatea cu care-şi întâmpină moartea. Sau să mă consolez cu una din ideile lui Nietzsche, în care spune că un popor abia atunci devine puternic, când începe să creadă în propriile-i puteri. Sau oameni puternici?

Involuţia mentalităţii româneşti

ioansima — Thu, 26 Jun 2008 16:01:25 +0000

Inutil să amintesc pentru cititorii inteligenţi – se-nţelge – ai acestui blog, că dincolo de intenţiile unui autor, acesta va plasa involuntar în lumea imaginară pe care o creeză, clişee, idei, mentalităţi, idealuri, păreri, gesturi, gusturi, etichetări proprii timpului său. La urma urmei nu ne putem rupe complet nici de contemporaneitate, nici de limba maternă, cu bunele şi relele lor.
Mai zilele trecute, parcă pe TVR Cultural, am revăzut “D-ale carnavalului”, ăla vechi, cu Birlic. Îmi acutizase (a câta oară?) sentimentul de greaţă pe care-l resimt faţă de societatea românească şi mentalităţile ei. De fapt ar trebui corectat titlul celebrei cărţi “M-am săturat de România” cu “Mi-e greaţă de societatea românească”. Ca să fiu scurt: şi atunci au existat şmecheri şi fraieri, şi atunci au existat femei alunecoase, profitoare şi întreţinute, concubinate din pur interes material cu mult mai vârstnici “amanţi”, şi atunci, şi atunci, aş mai putea multe zice (zice-ţi-le voi în locul meu) … la fel ca azi.
Ceva însă, ceva ce n-a mai fost în intenţia autorului, dar care transpare din spatele planului acţiunii, e mult diferit faţă de azi. Dacă atunci “moravurile” cu pricina erau catalogate drept fapte negative şi, în consecinţă, ajungeau subiect de comedie ironică, azi, anumite televiziuni ni le prezintă drept normale, poate chiar exemple de urmat. Dar cum nu am fost niciodata un judecătorist al faptelor morale, n-o să spun tocmai eu ce e bine şi rău în asta.
Însă nu pot să nu observ că atunci “comerciantul” – citeşte “omul de afaceri” – nu era considerat cine ştie ce valoare a societăţii şi nici nu era apreciat pentru banii săi (poate pentru alte calităţi), în contrast, pare-se, cu alte categorii mai “intelectuale”, cu o imagine ceva mai bună. Poliţia vremii, deşi coruptibilă, nu pare impresionată de ditamai afaceriştii “mangafa”, din contra, îi arestează cât sunt ei de “propitari”. Funcţionarii, cu leafă bună, e drept, au aceeaşi putere ca şi azi, dar o imagine mult mai proastă. Dacă moravurile sus-numite nu s-au schimbat deloc în bine, percepţia noastră asupra lor, ca societate, din păcate, s-a schimbat în rău. Nici măcar nu-i mai ironizăm. Îi luăm drept modele, le cerem părearea despre credinţă şi morală, tocmai lor, mergem cuminţei ca nişte mămăligi ce suntem şi îi votăm. Am uitat să apreciem oamenii pentru valoarea lor intrinsecă, pentru cultura lor, pentru inteligenţă, pentru onoare, demnitate sau simţ moral. Unicul criteriu de apreciere rămâne numai valoarea averilor deţinute.
Dacă i-am aprecia numai pentru banii, vilele şi maşinile lor încă n-ar fi atât de rău. Când, însă, îi înlocuim pe intelectualii autentici, pe oamenii cu demnitate şi verticalitate, cu aceşti tâlhari de drumul mare, inculţi, proşti, vanitoşi, dar lăudăroşi, nevoie mare, nu putem decât să stârnim greaţa, ca societate, ca întreg, pentru modul nostru pervers şi corupt de a gândi. Măcar în ochii noştri dacă ar avea o imagine proastă şi tot ar fi un pas bun.
Aşadar, de la societatea lui Caragiale, neagră şi aia, vai de ea, până la societatea lui ESCU (Ili, Băse) vedem doar o involuţie din ce în ce. Viermele involuţiei, după ce a corodat maxim faptele, şi-a orientat atenţia către gândurile şi mentalităţile noastre. Până unde e capabil să mai meargă, răspundeţi voi.

De ce religia e o plaga?

ioansima — Fri, 23 May 2008 22:40:29 +0000

O sa explic in randurile de mai jos de ce parearea generala, impartasita si de unii dintre atei, cum ca religia, desi falsa, e necesara societatii, chiar indispensabila, pentru moralitatea “buna” pe care o predica, e o parere gresita. Religia nu doar ca nu e un lucru bun pentru societate, insa nu intruneste nici macar conditiile unui fapt indiferent. Din contra religia face rau si aduce deservicii societatii umane. Motivele:

1. Religia sustine si propovaduieste erori si, foarte grav, minciuni. Acest fapt in sine e un lucru rau. Daca ne referim la erori (eroarea e un fals pe care il crezi, il sustii, fara a fi constient de falsitatea lui), gravitatea consta in tipul de gandire pe care il formeaza la copii. Un tip de gandire care ii va face sa fie naivi, potentiale victime ale sarlatanilor, neviabili in societate, expusi tuturor tipurilor de erori de gandire si lista poate continua – las pentru comentarii completarea acesteia. Dezarmati in fata realitatii, cu capacitatea slab dezvoltata de a discerne intre “bine” si “rau”, intre fantastic si real acesti copii sunt primele victime ale saraciei, ale sclaviei de orice tip, ale frustrarii, introvertirii, acestia vor constitui persoanele cele mai expuse accepatrii unor norme politice intolerante sau ilogice. (Dealtfel Biblia ne prezinta aceasta incapacitate drept o calitate. 2 argumente: 1. “fericiti cei saraci cu duhul” Matei, NT - citat din memorie; 2. Adam si Eva, inainte de caderea in pacat, in starea lor “perfecta” nu cunosteau binele si raul. Odata cu ascensiunea pe scara cunoasterii, Biblia ne spune ca au decazut din starea de “perfectiune”, au fost izgoniti, la propriu, din rai si au devenit muritori). Raul nr. 1
Daca ne referim la minciuna (minciuna e un fals de care sustinatorul e constient si rau intentionat) cred ca e inutil sa mai aduc argumente. Va dezvolta inca din copilarie meschinaria, serpuirea pe caile usoare, nesinceritatea, caracterul ascuns si pervers, corectitudinea “la vedere”, morala de fatada. Va invata foarte repede ca minciuna e o parte integranta a religiei si a vietii, cat se poate de normala, de fireasca si de necesara. Raul nr. 2.
Aveti dreptate, cele doua sunt in contradictie, in felul acesta religiosul este toata viata lui fortat sa-si compartimenteze personalitatea. O parte sa fie credula si sa creada in erori, o parte sa minta, sa adapteze dovezi clare si sa le falsifice pentru propriul scop. Aceasta compartimentare, care atinge zona psihiatriei este deja al treilea rau.

2. Aici voi da un exemplu. Daca n-ar fi existat religie, sentimentul de intrajutorare ar fi existat cu siguranta. Atat morala cat si legaturile sociale dintre oameni sunt de cel putin 3-4 ori mai vechi decat cea mai veche forma de religie. Religia a venit si a crescut pe o moralitate existenta, nicidecum morala nu a fost generata de religie. Dealtfel sunt zeci de specii de mamifere la care exista forme sociale de intrajutorare (matusi care cresc sau alapteaza puii surorilor, masculi care au grija de pui alaturi de femele), fara ca aceste animale sa fie membrele vreunei religii. Insasi existenta lor infirma fara drept de apel afirmatia religiilor, conform carora morala este sustinuta de religie. Religia nu poate explica acest tip de comportament, in timp ce comportamentul respectiv in in acord cu teoria conform careia formele sociale si morale apar inaintea religiei. Asadar daca n-ar fi exista religie unii dintre oamenii bogati ar fi facut donatii catre societatea umana. E drept ca aceste donatii ar fi avut numai scop electoral, grandomanie sau poate compasiune pura fata de semenii mai putin avuti, insa scopul mantuirii n-ar mai fi existat. Asa ca banii nu ar fi mers catre constructia de biserici ci inspre alte scopuri. Poate unele militare, cu care nu sunt de acord. Dar cu siguranta ar fi ajuns mult mai multi bani catre zona stiintifica. Si in felul acesta, poate, boli grave azi ar fi fost deja eradicate. Nu prin post si rugaciune, nu prin imbogatirea unor sarlatani, ci prin cheltuirea unor bani in mod rational, in cercetare.

moda blog, telenovela si maneaua sau telenoveaua si manela

ioansima — Fri, 17 Aug 2007 22:52:36 +0000

Pentru cei care nu-l stiu o sa incep cu un banc (stoic cum sunt voi suporta injuraturile celor care-l stiu). Zice-se ca zeul muzicii cand a dat din cap a aparut rock-ul, cand a dat din picioare, dance-ul, cand a dat din maini, rap-ul si, cand, satul de miscare, s-a dus la cele publice sa se usureze a aparut geniala de Manea, cu accent pe primul a. Il si vad unduindu-se obosit, laudandu-se-plangandu-se.
Nu punem in discutie cine, nici in ce imprejurare s-a infiintat cu telenovela, iar pe “pentru cine?” il omitem cu intentie. Dar din ce o fi dat, inafara de degete - ca din creier sigur nu - cel care a aparut cu blog-ul, forma de a umple inutil spatiul virtual cu ineptiile tuturor aiuritilor – inclusiv a mea? Gazduitorii web pe ce draq sa mai faca bani? si, vezi, harddisk-urile sunt din ce in ce mai mari. Milioane-miliarde de dolari investiti in micsorarea spatiului de stocare a informatiei trebuie recuperati de undeva, de obicei din buzunarele fraierilor si a snobilor. Acum o sa-mi spuneti ca pe WordPress e free (gratis). Pai altfel ma mai vedeati scriind? Dar nu va temeti, isi recupereaza ei banii, “nu e treaba noastra cum”.
Si inainte se scria, e drept, de catre tot omu’, ba o poezioara, ba niste versisoare, niste plangarete, un jurnalet, un caiet de memorii, alea-alea, numai ca alea se scriau pe hartie, ceea ce nu era o problema asa de mare, pentru ca avea zeul nostru cu ce se sterge dupa ce inventa maneaua.