Like this:

Inutil să amintesc pentru cititorii inteligenţi – se-nţelge – ai acestui blog, că dincolo de intenţiile unui autor, acesta va plasa involuntar în lumea imaginară pe care o creeză, clişee, idei, mentalităţi, idealuri, păreri, gesturi, gusturi, etichetări proprii timpului său. La urma urmei nu ne putem rupe complet nici de contemporaneitate, nici de limba maternă, cu bunele şi relele lor.
Mai zilele trecute, parcă pe TVR Cultural, am revăzut “D-ale carnavalului”, ăla vechi, cu Birlic. Îmi acutizase (a câta oară?) sentimentul de greaţă pe care-l resimt faţă de societatea românească şi mentalităţile ei. De fapt ar trebui corectat titlul celebrei cărţi “M-am săturat de România” cu “Mi-e greaţă de societatea românească”. Ca să fiu scurt: şi atunci au existat şmecheri şi fraieri, şi atunci au existat femei alunecoase, profitoare şi întreţinute, concubinate din pur interes material cu mult mai vârstnici “amanţi”, şi atunci, şi atunci, aş mai putea multe zice (zice-ţi-le voi în locul meu) … la fel ca azi.
Ceva însă, ceva ce n-a mai fost în intenţia autorului, dar care transpare din spatele planului acţiunii, e mult diferit faţă de azi. Dacă atunci “moravurile” cu pricina erau catalogate drept fapte negative şi, în consecinţă, ajungeau subiect de comedie ironică, azi, anumite televiziuni ni le prezintă drept normale, poate chiar exemple de urmat. Dar cum nu am fost niciodata un judecătorist al faptelor morale, n-o să spun tocmai eu ce e bine şi rău în asta.
Însă nu pot să nu observ că atunci “comerciantul” – citeşte “omul de afaceri” – nu era considerat cine ştie ce valoare a societăţii şi nici nu era apreciat pentru banii săi (poate pentru alte calităţi), în contrast, pare-se, cu alte categorii mai “intelectuale”, cu o imagine ceva mai bună. Poliţia vremii, deşi coruptibilă, nu pare impresionată de ditamai afaceriştii “mangafa”, din contra, îi arestează cât sunt ei de “propitari”. Funcţionarii, cu leafă bună, e drept, au aceeaşi putere ca şi azi, dar o imagine mult mai proastă. Dacă moravurile sus-numite nu s-au schimbat deloc în bine, percepţia noastră asupra lor, ca societate, din păcate, s-a schimbat în rău. Nici măcar nu-i mai ironizăm. Îi luăm drept modele, le cerem părearea despre credinţă şi morală, tocmai lor, mergem cuminţei ca nişte mămăligi ce suntem şi îi votăm. Am uitat să apreciem oamenii pentru valoarea lor intrinsecă, pentru cultura lor, pentru inteligenţă, pentru onoare, demnitate sau simţ moral. Unicul criteriu de apreciere rămâne numai valoarea averilor deţinute.
Dacă i-am aprecia numai pentru banii, vilele şi maşinile lor încă n-ar fi atât de rău. Când, însă,  îi înlocuim pe intelectualii autentici, pe oamenii cu demnitate şi verticalitate, cu aceşti tâlhari de drumul mare, inculţi, proşti, vanitoşi, dar lăudăroşi, nevoie mare, nu putem decât să stârnim greaţa, ca societate, ca întreg, pentru modul nostru pervers şi corupt de a gândi. Măcar în ochii noştri dacă ar avea o imagine proastă şi tot ar fi un pas bun.
Aşadar, de la societatea lui Caragiale, neagră şi aia, vai de ea, până la societatea lui ESCU (Ili, Băse) vedem doar o involuţie din ce în ce. Viermele involuţiei, după ce a corodat maxim faptele, şi-a orientat atenţia către gândurile şi mentalităţile noastre. Până unde e capabil să mai meargă, răspundeţi voi.